INDICATIVUL
- imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;
- intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre cert şi posibil.
- comunicare directă;
- exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica;
- exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale verbale şi paraverbale;
- marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a discursului personajelor;
- alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului;
- prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat care poate lua forma invocaţiei retorice.
- exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;
- arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată: incertitudine, ezitare, aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;
- substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;
- în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului având rolul de a semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.
- la timpul perfect acţiunea este ireală;
- înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;
- valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea, indignarea;
- în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.
- infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale.
- dinamizare;
- acţiunea e în desfăşurare;
- creează imagini dinamice;
- reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită: “Şi poate şi acum a mai fi trăind dacă n-a fi murit”).
- comportament dublu : adjectival şi verbal ( funcţii stilistice celor două clase morfologice);
- verbal – inversiuni topice;
- adjectival – epitet, metaforă.
- exprimă acţiunea, procesul sau starea văzute cu potenţialitate;
- poate deveni epitet al verbului sau al substantivului ori capată valoare metaforică;
- cu valoare de imperativ oferă enunţului un ton impersonal devenind un indice textual al stilului oficial (“De trimis...! De înmânat directorului!”)
Valori stilistice ale timpurilor verbale
PREZENTUL - presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
- trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
- imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
- dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de autenticitate şi exactitate;are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;
IMPERFECTUL - timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de evenimente ale trecutului;
- arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
- exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
- este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
- poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
- prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static determinat de utilizarea prezentului;
PERFECTUL SIMPLU NARATIV: - situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării; - este un timp specific scrierilor istorice;
- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;
DESCRIPTIV: - presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii; - oferă vivacitate imaginilor.
PERFECTUL COMPUS - înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;
- poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;
- delimitează planul naratorului de planul personajelor;
- folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;
- poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia;
- creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;
- prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire;
- evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui joc al destinului.
VIITORUL - formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;
- este timpul perspectivei;
- lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;
- sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;
- arată durata ideală, a creaţiei, a artei;
- artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.