Capitolul I ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”
Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cîrmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, dupăînfrîngerea sa în două rînduri, de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa izgoneascăpre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vreo trei mii oaste de strînsură. Însă pe lîngă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor Nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare.
— Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbîndi-vom oare?
— Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa.
— Să deie Dumnezeu să n-aibi nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodăla munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii.
— Aceasta rămîne la înaltă înţelepciunea măriei-tale. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. — Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la maria-ta.
— Vie, răspunse Alexandru. Curînd intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni, iar doi juni. Aceştii erau vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi Stroici. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei.
— Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi. — Să fii m.ta sănătos, răspunseră boierii.
— Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit s-o mîntui; ştiu căţara m-aşteaptă cu bucurie.
— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştităşi poate cămăria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţînţar armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca...
— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg? [1]
— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sînt hotărîţi a pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţarăcînd vom avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Tomşa...
— Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă.
— Au doar nu sînt şi eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, cînd eram numai stolnicul Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sînge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să cîştige dreptate şi mîngîiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu măiubiţi? Ha! ha! ha! Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta şi ochii lui hojma clipeau.
— Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moşia [2] noastră a să cadăde isnoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta?
— Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc.
— Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-văşi spuneţi celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle şi din pelea lui căptuşeală dobelor mele. Boierii ieşiră mîhniţi; Moţoc rămase.
— Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul.
— Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzînd în genunchi, nu ne pedepsiţi pre noi după fărădelegile naostre! Adă-ţi aminte că eşti pămîntean [3], adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! sloboade oştile aceste de păgîni; vină numai cu cîţi moldoveni ai pe lîngă măria-ta şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. Încredi-te în noi!
— Să mă-ncred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegînd planul lui. Pesemne gîndeşti că eu ştiu zicătoarea [4] moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vîrtos? Nu ştiu, că fiind mai mare peste oştile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încăi niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moşie; Îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mănîncă. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi nătărău de frunte, cănd m-aş încrede în tine? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede căiar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sînt alţi trîntori de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muşce, linge mîna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce cîştigase; ştia căAlexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum el. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa, ca neputînd înturna pre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe şi dare de bani, sămijlocească mazilia lui. Dar văzînd că el venea cu însuşi învoirea Porţii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa cerură voie sărămîie a-l întovărăşi. Acesta era planul lui Moţoc ca să se poată lipi de Lăpuşneanul. Voia li se dete. Capitolul al II-lea Ai să dai samă, doamnă!...Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întîlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, aducîndu-şi aminte de întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvălui urîtul caracter. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau cănorodul îi urăşte, şi pre domn că nu-i iubeşte. Îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi şi aţîţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi săstîrpească scuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua locul. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; iar oştile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni; slobozînd însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărginise în puţin număr. Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moţoc, care intrase iar în favor şi care ieşea, după ce îi înfăţoşăse planul unei nouă contribuţii. Se părea neastîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă laturalnică deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxanda. La moartea părintelui ei, bunului Petre Rareş, care — zice hronica — cu multă jale şi mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vîrstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaşşi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său,
— Boaită făţarnică! adăogă bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! [14] Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţîncul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile boaitelor şi a duşmanilor mei... Minte acela ce zice căsînt călugăr! Eu nu sînt călugăr, sînt domn! Sînt Alexandru-vodă!... Săriţi, flăcăi! Unde-s voinicii mei?... Daţi! daţi de tot! Eu vă poruncesc. Ucideţi-i pre toţi... Nici unul să nu scape. ...A! mă-năduş!... Apă! apă! apă!
— şi căzu răsturnat pe spate, hîrcîind de turbare şi de mînie. Doamna şi mitropolitul ieşiră. La uşă îi întîmpinară Stroici şi Spancioc. — Doamnă! zise Spancioc apucînd de mînă pe Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecît. Iată un praf, pune-l în băutura lui...
— Otravă! strigă ea, înfiorîndu-se.
— Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în primejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiul. O slugă ieşi.
— Ce este? întrebă doamna.
— Bolnavul s-a trezit şi cere apăşi pre fiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el.
— Oh! vrea să-l omoare, răcni diuoasa mumă, strîngînd cu furie copilul la sîn.
— Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. Adă-ţi aminte de doamna lui Ştefăniţă-vodă [15] şi alege între bărbat şi între fiiu.
— Ce zici, părinte! zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrîmători spre mitropolitul.
— Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se depărtă. Ruxanda luă un pahar de argint plin de apă, pre care-l aducea sluga; şi apoi, mahinaliceşte şi silită mai mult de boieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului.
— Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, care crăpase uşa şi se uita.
— Întreabă de fiul său — zice că vrea să-l vadă
— cere de băut
— doamna tremură
— îi dă paharul
— nu vre să-l iaie!...Spancioc sări şi scoase junghiul din cingătoare.
— Ba, îl ia, bea... Să-ţi fie de bine, măria-ta! Ruxanda ieşi tremurîndăşi galbănăşi, răzemîndu-se de părete:
— Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinînd, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat. Mitropolitul veni.
— Să mergem, zise doamnei.
— Dar cine va căuta de nenorocitul acesta?
— Noi, răspunseră boierii.
— Oh! părinte, ce mă făcuşi să fac! zise doamna cătră mitropolitul şi se duse cu el plîngînd. Amîndoi boierii intrară la bolnav. Otrava încă nu începuse a-şi face lucrarea. Lăpuşneanul sta întins cu faţa în sus, liniştit, dar foarte slab. Cînd întrară boierii, el îi privi îndelung şi necunoscîndu-i, îi întrebă cine sînt şi ce voiesc?
— Eu sînt Stroici, răspunse acesta.
— Şi eu Spancioc, adăogi celalalt; şi aceea ce voim este să te vedem pîn-a nu muri, cum ţi-am făgăduit. — Oh! vrăjmaşii mei! suspină Alexandru.
— Eu sînt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai vrut să-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri şi care a scăpat din ghearile tale! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsîndu-i femeia şi copiii să cerşătorească pe la uşile creştinilor.
— Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece. — Zi Acum slobozeşte, căci ai să mori. Otrava lucrează.
— Oh! m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor! Doamne! fie-ţi milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu?
— S-au dus şi te-au lăsat cu noi.
— S-au dus şi m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh! omorîţi-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu eşti mai tînăr, fie-ţi milă! scapă-mă de durerile ce mă sfîşie! înjunghe-mă! zise, înturnîndu-se spre Stroici.
— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. Durerile creşteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. — Oh! strigă, îmi arde sufletul! oh! daţi-mi apă... daţi-mi ceva să beau!
— Iată, zise Stroici, luînd paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte.
— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dinţii. Atunci Stroici îl apucăşi-l ţinu neclintit; iar Spancioc, scoţînd cuţitul din teacă, îi descleştă cu vîrful lui dinţii şi îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul păharului. Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-l lovească, voi a se-nturna cu faţa spre părete.
— Ce, vrei să nu ne mai vezi? ziseră boierii. Ba, se cade spre osînda ta săne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî. Şi apucîndu-l amîndoi, îl ţineau nemişcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernalăşi mustrîndu-l. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi scrîşneau şi ochii săi sîngeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfîrşit, îşi dete duhul în mînile călăilor săi. Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale.
Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cîrmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, dupăînfrîngerea sa în două rînduri, de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa izgoneascăpre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vreo trei mii oaste de strînsură. Însă pe lîngă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor Nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare.
— Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbîndi-vom oare?
— Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa.
— Să deie Dumnezeu să n-aibi nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodăla munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii.
— Aceasta rămîne la înaltă înţelepciunea măriei-tale. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. — Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la maria-ta.
— Vie, răspunse Alexandru. Curînd intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni, iar doi juni. Aceştii erau vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi Stroici. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei.
— Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi. — Să fii m.ta sănătos, răspunseră boierii.
— Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit s-o mîntui; ştiu căţara m-aşteaptă cu bucurie.
— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştităşi poate cămăria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţînţar armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca...
— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg? [1]
— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sînt hotărîţi a pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţarăcînd vom avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Tomşa...
— Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă.
— Au doar nu sînt şi eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, cînd eram numai stolnicul Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sînge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să cîştige dreptate şi mîngîiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu măiubiţi? Ha! ha! ha! Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta şi ochii lui hojma clipeau.
— Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moşia [2] noastră a să cadăde isnoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta?
— Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc.
— Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-văşi spuneţi celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle şi din pelea lui căptuşeală dobelor mele. Boierii ieşiră mîhniţi; Moţoc rămase.
— Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul.
— Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzînd în genunchi, nu ne pedepsiţi pre noi după fărădelegile naostre! Adă-ţi aminte că eşti pămîntean [3], adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! sloboade oştile aceste de păgîni; vină numai cu cîţi moldoveni ai pe lîngă măria-ta şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. Încredi-te în noi!
— Să mă-ncred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegînd planul lui. Pesemne gîndeşti că eu ştiu zicătoarea [4] moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vîrtos? Nu ştiu, că fiind mai mare peste oştile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încăi niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moşie; Îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mănîncă. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi nătărău de frunte, cănd m-aş încrede în tine? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede căiar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sînt alţi trîntori de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muşce, linge mîna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce cîştigase; ştia căAlexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum el. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa, ca neputînd înturna pre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe şi dare de bani, sămijlocească mazilia lui. Dar văzînd că el venea cu însuşi învoirea Porţii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa cerură voie sărămîie a-l întovărăşi. Acesta era planul lui Moţoc ca să se poată lipi de Lăpuşneanul. Voia li se dete. Capitolul al II-lea Ai să dai samă, doamnă!...Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întîlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, aducîndu-şi aminte de întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvălui urîtul caracter. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau cănorodul îi urăşte, şi pre domn că nu-i iubeşte. Îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi şi aţîţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi săstîrpească scuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite şi el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua locul. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; iar oştile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni; slobozînd însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărginise în puţin număr. Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moţoc, care intrase iar în favor şi care ieşea, după ce îi înfăţoşăse planul unei nouă contribuţii. Se părea neastîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă laturalnică deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxanda. La moartea părintelui ei, bunului Petre Rareş, care — zice hronica — cu multă jale şi mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vîrstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaşşi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său,
— Boaită făţarnică! adăogă bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! [14] Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţîncul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile boaitelor şi a duşmanilor mei... Minte acela ce zice căsînt călugăr! Eu nu sînt călugăr, sînt domn! Sînt Alexandru-vodă!... Săriţi, flăcăi! Unde-s voinicii mei?... Daţi! daţi de tot! Eu vă poruncesc. Ucideţi-i pre toţi... Nici unul să nu scape. ...A! mă-năduş!... Apă! apă! apă!
— şi căzu răsturnat pe spate, hîrcîind de turbare şi de mînie. Doamna şi mitropolitul ieşiră. La uşă îi întîmpinară Stroici şi Spancioc. — Doamnă! zise Spancioc apucînd de mînă pe Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecît. Iată un praf, pune-l în băutura lui...
— Otravă! strigă ea, înfiorîndu-se.
— Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în primejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiul. O slugă ieşi.
— Ce este? întrebă doamna.
— Bolnavul s-a trezit şi cere apăşi pre fiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el.
— Oh! vrea să-l omoare, răcni diuoasa mumă, strîngînd cu furie copilul la sîn.
— Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. Adă-ţi aminte de doamna lui Ştefăniţă-vodă [15] şi alege între bărbat şi între fiiu.
— Ce zici, părinte! zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrîmători spre mitropolitul.
— Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se depărtă. Ruxanda luă un pahar de argint plin de apă, pre care-l aducea sluga; şi apoi, mahinaliceşte şi silită mai mult de boieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului.
— Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, care crăpase uşa şi se uita.
— Întreabă de fiul său — zice că vrea să-l vadă
— cere de băut
— doamna tremură
— îi dă paharul
— nu vre să-l iaie!...Spancioc sări şi scoase junghiul din cingătoare.
— Ba, îl ia, bea... Să-ţi fie de bine, măria-ta! Ruxanda ieşi tremurîndăşi galbănăşi, răzemîndu-se de părete:
— Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinînd, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat. Mitropolitul veni.
— Să mergem, zise doamnei.
— Dar cine va căuta de nenorocitul acesta?
— Noi, răspunseră boierii.
— Oh! părinte, ce mă făcuşi să fac! zise doamna cătră mitropolitul şi se duse cu el plîngînd. Amîndoi boierii intrară la bolnav. Otrava încă nu începuse a-şi face lucrarea. Lăpuşneanul sta întins cu faţa în sus, liniştit, dar foarte slab. Cînd întrară boierii, el îi privi îndelung şi necunoscîndu-i, îi întrebă cine sînt şi ce voiesc?
— Eu sînt Stroici, răspunse acesta.
— Şi eu Spancioc, adăogi celalalt; şi aceea ce voim este să te vedem pîn-a nu muri, cum ţi-am făgăduit. — Oh! vrăjmaşii mei! suspină Alexandru.
— Eu sînt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai vrut să-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri şi care a scăpat din ghearile tale! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsîndu-i femeia şi copiii să cerşătorească pe la uşile creştinilor.
— Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece. — Zi Acum slobozeşte, căci ai să mori. Otrava lucrează.
— Oh! m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor! Doamne! fie-ţi milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu?
— S-au dus şi te-au lăsat cu noi.
— S-au dus şi m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh! omorîţi-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu eşti mai tînăr, fie-ţi milă! scapă-mă de durerile ce mă sfîşie! înjunghe-mă! zise, înturnîndu-se spre Stroici.
— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. Durerile creşteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. — Oh! strigă, îmi arde sufletul! oh! daţi-mi apă... daţi-mi ceva să beau!
— Iată, zise Stroici, luînd paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte.
— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dinţii. Atunci Stroici îl apucăşi-l ţinu neclintit; iar Spancioc, scoţînd cuţitul din teacă, îi descleştă cu vîrful lui dinţii şi îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul păharului. Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-l lovească, voi a se-nturna cu faţa spre părete.
— Ce, vrei să nu ne mai vezi? ziseră boierii. Ba, se cade spre osînda ta săne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî. Şi apucîndu-l amîndoi, îl ţineau nemişcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernalăşi mustrîndu-l. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi scrîşneau şi ochii săi sîngeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfîrşit, îşi dete duhul în mînile călăilor săi. Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale.